25.06.14

 Gândeam zilele trecute cât de ironic îi să imortalizezi momentele fericite ale unui cuplu. Să fii prins acolo, în mijlocu’ lor. Știu ei ce se ascunde în sufletu’ tău când le vezi fețele fericite, privirile pline de iubire? Dedicațiile, cuvintele și gesturile? Când vezi iubirea? Nu. Zâmbești și apeși butonu’ ăla. Setările (inimi sau…?): 1/200, F2.2, ISO 3200. 647 cadre trase. Pe liber mai îs 1.2k. Cine vrea sa-i înmânez aparatu’? Cine vrea să apese butonu’? Câte cadre? Toate de-i posibil. Toate, te rog. Chiar dacă încadrarea nu-i corectă, am să-i dau un “crop”, am să te învăț ce știu. Învățăm mai multe împreună. Am să mă joc cu balansu’ de alb, de culoare, am să-i dau un efect fain. Am să te-ajut, și ai să mă faci fericită. Dacă vrei. Dacă-ți asumi responsabilitatea, nu-l scăpa din mâini. Nu și tu. Nu ca restu’.

 Cumva, mai vreau să fie. Cumva, urăsc să vreau. Cumva, trec. Și trece. Și nu-mi pasă. Ar trebui? Da. Nu?

 Sarcasm. Ăsta-i al meu. Al meu îi sarcasmu’, ironia, ce o fost și ce-o să fie. Cu tine sau fără tine (e tot una pentru mine -?-). Setările-s făcute gata. Modu-i manual. Se putea altfel? Vreau ca totu’ să fie gândit. Dacă poza nu-i bună, să fie regândit. La perfecțiune. Nimic pe auto. Nimic “la mișto”.