Prima oprire

Ce zici, nu vrei să ne dăm jos aici?

Aici unde-mi zâmbești și-mi stai în brațe cuminte,

Unde-mi plângi de fericire și-nspre ușurare;

Unde m-ajuți să-ți zâmbesc, unde te-ajut să privești

Spre noi ca și-un trup din doi

Înspre noi, într-un viitor de doi?

La-nceput de toamnă

Simt de parcă m-am dus de-odată cu vara.

De parcă trăiesc doar vara,

De parcă eu-s eu doar vara.

Mă simt...

De fapt nici nu mă simt, nici nu mai simt. 

Nici nu mai vreau, nu știu de vreau, ori ce mai vreau.

Simt de parcă-mi măsor viața-n veri, nu în ani;

De parcă-mi port zâmbetul doar când mi-e fierbinte;

De parcă doar în vară te am și n-am mâini cuminți.

Și mi-aș răspunde acum de-aș știi,

De ar ploua de-acum, unde-aș fugi?

La umbra ta?

În umbra ta?

Care-i varianta bună, or care-i varianta rea?

Ți-aș spune că un iulie cu-n întâi 'nainte.

Cu întâi de toate și-un întâi prin toate.

M-am născut vara.

Gând despre

Teoria o știm cu toții, dar n-o punem în practică. Nici măcar în dragoste.

Dumnezeița

  Și-a pus masca aia de dumnezeiță, și-a îmbrăcat geaca de piele, și-a încălțat ghetele murdare de mine, și a pornit prin lume să mai calce câte-un suflet. Să mai sfărâme câte-un  vis.

  N-auzea un scrâșnet din dinți, un vaiet de durere. N-auzea nimic. Purta mereu căștile alea-n timpane. Le scotea-n vârful degetelor doar când i se spunea ce vroia s-audă.

 Trebuia să-i spui totul ca la carte. Să-i cunoști plăcerile, să știi ce-avea s-o atingă. Doar că după câteva vorbe șuierate, nemestecate, mă fâstâceam ca un copil. Îmi pierdeam șirul gândurilor. 

 Se pierdea-n șirul gândurilor, se pierdea-ntre  vorbe, se lăsa pierdută. De cate ori i-am întins mâna s-o rețin, de-atâtea ori a ezitat vizibil. Și-a îndesat mâinile-n buzunarele alea călduroase, mult prea confortabile, și dus-a fost.

 Își mai făcea apariția din când în când. O zăream în troleu, pe stradă, în parc și-n colț de suflet. Deseori mă întrebam ce are-n căști, ce fel de vești? Mai are măști?

 Când am cunoscut-o avea masca aia de dumnezeiță cuminte. Citea mult, petrecea puțin, spunea nevrute, își auzea vrute. Când te privea printre ramele ochelarilor, cu ochii căprui spre mai verzui, parcă-ți era tot mai greu să-i recunoști că ''nu-i corect''. Era și mai înaltă, te privea de sus. Nu purta tocuri. 

 Ani la rândul mi s-a părut c-am întalnit-o iar în cine știe ce chipuri, zâmbete, sau gesturi.

 Am reîntâlnit-o cu o mască de dumnezeiță perfectă. Știa să mintă perfect. Ce m-a speriat foarte tare a fost faptul că deși era mult mai înaltă... purta tocuri. Nu se mulțumea cu priveliștea ce-o avea asupra tuturor. Când urca pe tocuri, plebea îi oferea pe tavă gândurile ca omagii. Mi-a rămas palma stângă găurită de tocul ei, cui. Din când în când mai trag cu ochiul să văd durere și timp pierdut.

 Am recunoscut-o cu masca ei de dumnezeiță tare rebelă. Roșcata te-mbăta cu vorbe și priviri. Așa-i spuneai ce trebuia s-audă. Nu era nici mai înaltă, iar cum nu-i plăcea să te privească de sus, nu purta nici tocuri. Tot ce mi-a lăsat a fost o mahmureală crâncenă.

 De la o vreme m-am săturat să privesc măști. N-am să mai întorc capul nici dac-am să-i simt parfumul, nici dac-am să-i zăresc colțul eșarfei, nici dac-am să-i simt respirația în ceafă. Am să mă prefac atee.

Încă

Hai să bem uitării tot ce-a fost.

Ne lăsăm?

 Aseară mi-a spus că se lasă de fumat, în timp ce trăgea cu putere-n piept ultimele fumuri, de-am crezut că-i iau foc vârfurile degetelor. 

 I-am privit ochii verzi, am zâmbit cu subânțeles, și pentru un moment am tăcut. 

 Mi-am spus că gândul ăsta al sau e echivalent cu gândul ăsta al meu: ''De mâine am să mă las de tine''. 

 Gândurile sunt egale tocmai pentru că știu prea bine că n-aș putea s-o fac, chiar de-aș încerca. Îmi ești viciu și-mi faci plăcere. Îmi ești viciu și-mi vine să te trag în piept non-stop, ori să te beau până la fund. 

 Dacă ți-as spune, pe neașteptate, că de mâine te las, în timp ce ți-as săruta cu foc buzele, m-ai crede? Dacă ți-as spune, pe neașteptate, că de mâine o să te las, în timp ce te-aș strânge la piept, m-ai crede? Nici eu.  

 ''Ai spus-o de atâtea ori încât parcă nici rost să-ncerci nu mai are'' ți-am zis, și-am râs.

 ''Ai să te lași de fumat? E ca și când te-aș minți c-am să mă las de tine.'' 

Poartă-mi haina

Poartă-mi haina încât să nu-ți fie frig 

Nici astă seară, nici mâine ori poimâine.

Poartă-mi haina-n soare, în nori;

Poartă-mi-o și caută-i în buzunare

Vise, gânduri, vorbe și sărutări păstrate,

Vorbe gândite de mine și rostite de buzele tale,

Zâmbete și strângeri de mână timide.

Poartă-mi haina de câte ori ți-e greu,

De câte ori ți-e frig, de câte ori ți-e frică.

Varsă-i în buzunare secrete, șoapte și subtile indecențe,

Ca-ntr-o zi ploioasă de mai să-mi țină de cald, grijuliu.

Mintea ce mă minte

Am o minte ce mai pleacă de nebună,

Am o minte ce se-ascunde-n verdele din ochii tăi.

Am o minte ce se-ascunde-n palmele tale,

În săruturile și mângâierile tale.

Am o minte ce te caută;

Fără hartă o mai găsești prin amintiri,

Pe străzi, prin cotituri neașteptate

Ba spre stânga, ba spre dreapta,

De-mi joacă ochii-n orbită,

De-mi amestecă agitat

Căpruiul cu puțin verzui

Doar căutându-te, ori cerându-te.

Am o minte ce mai pleacă de nebună,

Am o minte ce se-ascunde sub așternuturi lângă a ta,

Am o minte ce mă minte

Și mi-e mintea prea puțin cuminte.

Alt gând

Ce vreme nebună ne bate-n piept.

Insectar

M-am pierdut în strigătele lor,

În strigătele fluturilor din stomacul tău.

Ei mă cheamă la tine,

Mă trag spre tine și mă răpesc.

Mă-nchid în tine și mă hrănesc cu iubire.

Vreau să-i iau grijuliu între palme,

Să le sărut aripile,

Să-mi rămână pe buze praf de vise;

Praf din visele tale.

Vreau să-i închid apoi într-un insectar,

La adăpost; Să-i îngrijesc,

Să-i plimb prin lume, 

Să-ți împlinesc visele de pe buzele mele

Și să le promit în fiecare seară

Că-n zori o vom lua de la capăt

Și-ți vom căuta fericirea.

Ce să faci când ne-ntâlnim

Știi ce să faci când ne-ntâlnim?

Să-mi sari în brațe.

Să-mi sari prin haine,

Să-mi sari prin amintiri și minte,

Să-mi sari prin suflet, să se piardă-n lume.

Știi ce să faci când ne-ntâlnim?

Să-mi săruți buzele,

Să-mi săruți lipsa ta,

Să-mi săruți cicatrici și răni deschise,

Să-mi săruți nopți fără tine, tu-n gând cu mine.

Știi ce să faci când ne-ntâlnim?

Să-mi iei între palme obrajii,

Să-mi iei între palme grijile,

Să-mi iei între palme sărutările și privirile,

Să-mi iei între palmele lumea toată, mică, ne-ngrijită.

Te-aș

Te-aș săruta, de nu mi-ai fi departe;

Te-aș săruta să-mi iau sărutul înapoi;

Te-aș săruta să-mi fie și mai dor de tine.

Te-aș săruta până ni s-ar coase buzele;

Te-aș săruta de uiți de mine,

Te-aș săruta să nu uiți de mine.

Te-aș săruta să-ți fiu mai dragă;

Te-aș săruta-n ploaie ori în soare;

Te-aș săruta pe orice continent,

Te-aș săruta în orice anotimp,

Te-aș săruta cu orice sărut.

Te-aș săruta din alte trupuri, cu alte buze;

Te-aș săruta doar ca să te mai sărut o dată și-nc-o dată.

Te-aș săruta și te-aș păstra în brațe și-n sărut.

Short convo 0.3

- Cu inima mea nu prea ai ce face.

- Eh. Mă descurc și cu inimi.

Zi-le zilele

Câteodată parcă-mi ești prima zi a săptămânii,

Plină de datorii, plină de promisiuni

Și plină de ore interminabile de muncă.

Lunea nu-mi place decât atunci 

Când doar în patul tău mă trezesc

Și nu-mi stă gândul deloc la altceva.

Acum, lunea, muncesc din greu,

Să-ți uit ochii somnoroși.

Câteodată parcă-mi ești o zi de miercuri

De care nu-mi pasă,

Peste care trec ușor, 

Cu atenția-n mii de colțuri

Și gându-nchis în gânduri 

Care-nchise-n alte gânduri

Nu-mi mai ies la suprafață.

Miercurea trece ne simțită, nesimțita,

Cum trec și eu prin ea, fără să mă mai descalț,

În pași alergători.

Câteodată parcă-mi ești un sfârșit de săptămână

Întreg, plin de surprize și de voie bună.

Sfârșit de săptămână în care mă-ndrăgostesc,

În care uit trecutul trecut prin zilele fruntașe-n calendar.

Într-un sfârșit de săptămână îmi petrec inima toată,

Cu viața-n stradă, cu lumea-n Vamă.

Doar că-mi sare-n minte la sfârșit,

Când stăm cu ochi scufundați în apus,

Cu brațele împletite și buze-nvinețite,

E că mâine-i iar luni,

Iar viața mea se-nvârte așa, în cerc,

De-un timp, și-mi torn iar pe suflet cărbuni.

What I couldn't do

I could never get drunk enough to get you off my mind.

I could never tell her the truth.

I could never tell him to leave,

I could never tell her how much I appreciate her.

I could never kiss them goodbye.

I could never speak up about my feelings.

I could never tell my mom how much I love her.

I could never fight him and win.

I could never do something without putting feelings in it.

I could never bring them back.

Ce-am visat

La-nmormântare-n negru,

Plângeau, jeleau, strigau;

Nemișcati, cu ochii-n gol,

Jeleau mortul cărunt.

El sta lânga cutia de lemn,

Iși jelea mortul, își jelea tatăl;

Cu ochii-n gol și inima-n pustiu.

Am privit o clipă-n lături

Și-napoi la bunic,

Am văzut că-si mișcă umărul,

Am văzut că se trezește ca dintr-un somn.

Somnoros, cum era tot timpul,

Se-ndreaptă, privește în jur,

Întinde mâna și-ncepe să râdă.

Îl ia-n brațe, îl ține strâns și râde.

Porniți de bucuria mortului

Râd toți. Râd toți, de mă-nspăimântă.

Nimeni nu mă ia-n seamă, 

Nu pare că m-aud,

În timp ce mortul își ține fericit fiul în brațe.

Dezgolită

Mă dezbrac de carne, 

O arunc pe-o masă

De lemn necioplit;

O calc în picioare,

O calc de pe fața pământului,

O calc cu tălpile fierbinți

Încinse de vorbele,

Privirile, atingerile tale.

Îmi apuc apoi de coaste,

Smulg două bucăți ascuțite

Cu o putere ce nu mi-o explic.

Le-nbin la loc, legate-n vene,

Ș-asez pe ele carnea grea de păcate.

Le depozitez pe urmă-ntru-un spațiu-nchis,

Să n-aibă aer, să n-aibă gânduri.

Mă-ntorc pe tălpile osoase,

Dezgolită, și ochi scoși din orbite 

Să te privesc mai bine,

Să îți vorbesc fără să mă-npiedice buzele.

De pe bancheta din spate

Stai în spate cuminte,

Și-mi zgârii cu unghiile geamul.

Stai în spate confortabil

Și-mi zgârii cu privirile tapițeria.

Stai în spate fără să-mi vorbești

Și-mi zgârii cu atâtea nespuse radioul.

Stai în spate și doar mă privești

Iar eu îmi zgârii nesufletește volanul.

Orașul din mine

Îmi cade tencuiala de pe suflet.

Simt că mă dezgolesc în fața atâtora,

Că-i las să vadă ce am sub straturi

Sub ani de muncă.

Adevărul e că ascund în mine un oraș.

Cu tot cu primar, cu tot cu cetățeni, 

Cu tot cu oameni ai străzii.

Primarul mi-e mincinos,

Cetățenii-s bețivi notorii,

Oamenii străzii au cele mai luxoase case.

Câteodată mă urc pe cel mai înalt bloc de gânduri

Și privesc apusul, sau răsăritul lor;

Privesc orizontul, cu linia lui

Câteodată brunetă, câteodată roșcată.

De multe ori plouă-n orașul ăsta.

Niște nori urâcioși se aștern asupra lui

Și plouă, și udă cu lacrimi tot.

Îmi place să alerg prin ploaie.

Alerg prin bălți cand e furtună,

Așa-mi clătesc pașii de tine, 

De noi, de ce ar fi putut să fie.

Mai fulgeră din când în când atât de puternic

Încât îmi zgârie cerul

Și lasă să intre raze roșcate.

Închid ochii,

Îi deschid pe furiș

Să nu-mi afecteze privirea.

Mi-e frică să nu orbesc de atâtea

Priviri hoațe.

Seara mă retrag în apartamentul meu

În care mă-ntâmpină un aer solitar.

Și mă simt de parcă-s înghițit de viu.

Cu cât mi-am mai rămas din mine

Îmi scriu ce am de spus, pe pereți,

Ca să nu ți-o spun ție,

Să nu știu apoi că te-am speriat

Și mi-ai trecut de bariere.

Haină grea

Viața-i grea și nu se mai poartă.

Grea pe umeri, grea de ploaie.

Nu se mai poartă, și-i demodată.

Nu se mai poartă că-i roasă de molii,

Iar noi suntem moliile.

Nu facem nimic altceva decât să roadem.

Roadem tot, cu dinți ascuțiți, 

Roadem tot, trăgem, sfâșiem,

Rupem, răpim, deteriorăm.

Sentimente, vorbe, amintiri.

Viața-i prea grea pe umeri, apăsătoare,

Roasă de vreme și de noi, 

Aruncată pe-un spătar de scaun

Într-un colț de cameră,

Uitată.

Se duc dracu'

Uite, cade luna,

Cad stelele, 

Cad norii,

Cade stratul de ozon.

Se duc toate dracu-n ochii mei.

Se duc toate dracu' încet și sigur.

Se duc toate dracu' și-nchid ușa-n urma lor.

Cad toate-ntr-o gaură neagră-n mintea mea

Cad toate dracu-n mintea mea,

Se-neacă toate-n mine,

Se-amestecă până se naște-un Univers.

Univers în care-mi construiesc o viață,

Într-o casă nouă, din patru pereți netencuiți de păcate.

Lume-n mintea mea,

Lume-n ochii mei,

Lume proastă, căruia-i tremură orizontul

De frică și rușine, 

De teamă și nesiguranță.

De-o zi

Băi, m-așteaptă o zi afară

Și eu nu vreau să-mi ies din mine.

M-așteaptă însorită,

Și zâmbetul mi-e agățat în cuier.

M-așteaptă Bună Ziua afară 

Și nu vreau să-i spun numele meu.

M-așteaptă de peste o zi, o noapte și înc-o dimineață,

M-așteaptă, și eu parc-am uitat de mine.

Am uitat de mine-n pat,

Între așternuturi și raze de soare

Printre care-mi trec vârfurile degetelor

În timp ce tâmplele-mi stau împlântate-n pernă.

Aud ziua cum mă cheamă

Dar până și ochii mi-i feresc de lumina ei.

Trec razele ei peste mine

Și-mi trec doar vârful degetelor printre ele,

Doar cât să mă ardă, doar cât să simt că-i lumină.

Lumina afară, în mine-s nori și stele pierdute.

Short convo 0.2

- Deci, toate poeziile alea erau despre o singură persoană?

- Deci, toate poeziile alea erau despre tine.

Furtună pe mare

Văd în ochii tăi o mare.

O mare de greșeli,

O mare de vrute și nevrute,

O mare de noi.

Și mai văd marea cum plânge

Sărat,  câteodată cu bucăți de sare.

Și marea-i deasupra cerului.

Marea ta, din ochii tăi,

Cerul înnorat, din ochii mei.

Când plouă din mare 

Îmi plouă fix în mijlocul norilor,

Lovește cu sare-n nori, îi înfurie.

Ei se lovesc să-și facă curaj, își dau palme,

Ca mai apoi să-nceapă o furtună sărată.

Marea și cerul se rostogolesc într-o bătaie,

Până ceru-mi e deasupra mării tale.

Și-o umple de gânduri sărate.

O umple până la refuz, până ce marea se-neacă

De gânduri sărate și colțuroase.

Eu, tu, el, ea.

Multe perechi de ochi,

Multe brațe,

Multe buze,

Multe zâmbete,

Multe degete,

Mulți umeri,

Multe râsete,

Multe șoapte,

Multe dorințe.

Care ochi privesc în care ochi?

Care brațe îmbrățișează care trupuri?

Care buze gustă din a cui buze?

Care zâmbete îmi sunt adresate?

Care degete desenează conturul căror trupuri?

Care umeri sunt mușcati și zgâriați?

Care râsete sunt cauzate de stângăciile mele?

Care șoapte-ți plac mai mult?

Care dorințe sunt împlinite, și-n care nopți?

Închisă

Așa-mi arunci cuvintele în mine

Cum îmi înghesui sufletul în colțuri de spitale vechi,

Pe după gratii și grilaje.

Așa-mi înghesui inima-n încăperi netencuite,

Între patru pereți dreptunghiulari

De-un alb murdar, pătat cu sânge

Ce-a țâșnit din nebunie, din creieri arși

Și roși de zile fără tine.

Așa-mi înghesui inima în cămăși de forță roase de molii,

Unde se zbate, unde-mi bate

De la pulsat nebun la apropouri

Ca să te uite sau să te ignore.

Să nu-ți mai cadă în genunchi

Când stai afară după gratii

Și o privești așa, închisă

Într-un spital de nebuni bântuit

De gândul tău, de vocea ta, privirea ta.

Ș-așa se zbate de grilaje,

Tu stai, te uiți, cu lacătul în palme

Și cheia-n buzunar.

Gând ieftin

 Ochii care nu se văd... își fac ochelari.

12:56

De un lucru mi-e frică. Dacă o să te mai sărut o să dau în diabet.

Punct sensibil

Mă arde ceru-ntr-o parte,

Ușor, sub lobul urechii.

În partea dreaptă la baza lui

Găsești înc-o vânătaie intenționată,

Dintre dinți strânși, mușcată.

Se ascunde-ncet de văzul lumii,

Da-mi amintește c-ai poposit acolo

Cu dinții și limba, nu de foarte mult timp.

Înca arde. Îmi șoptește pițigăiat

Că-i e dor de buzele creatoare.

O să te port în cap

O să-mi culeg momentele astea,

O să le-ndes la iarnă într-o căciulă

Mare, roșie, cu ciucur,

Pe care s-o port permanent apoi.

Să-mi rămână-n minte

Zâmbetul, îmbrățișarea ori un sărut.

Odată cu vremea caldă

Să le mut în pălării,

Să nu te pierd deloc, în nici o clipă,

Să-mi stai în minte neîntrerupt.

Cum mă consum

Îmi vine câteodată să-mi fumez degetele

Ca pe-o ultimă speranță.

Să le-aprind cu degetele mâinii drepte.

Să-mi frec vârful oaselor, unul de altul

Până la epuizare, până iese fum.

Cu scântei din scârțâit și miros de oase arse

Să-mi aprind degetele stângi, stângace,

Pe rând unul câte unul.

Să trag din ele fum de piele arsă,

În plămâni, să se-ncurce între coaste,

Să-mi dau afară fumul printre dinți

În rafale de mine, doar așa să mă pierd.

Să-mi pierd partea din mine ce-mi dăunează,

Să renunț la bâlbâieli și stângăcii.

Cât trăiește iubirea?

- Tu ce vrei să te faci când o să fi mare?

- Fluture.

- Fluture?

- Da. Fluture de stomac.

- De ce?

- Vreau să aduc iubire. 

- Nu înțeleg.

- Nici eu n-aș înțelege. Știi care-i partea proastă?

- Care?

- Fluturii trăiesc o zi.

- Și iubirea?

- Și iubirea... .

Dor de casă

Câteodată, vara, îmi place să privesc cerul.

Stau întinsă-n iarbă, la țară, 

Închid ochii și zâmbesc.

E liniște, simt vântul pe obraji,

Trec vârfurile degetelor prin iarbă 

Și parcă-mi aud mama.

Mă strigă, mă cheamă la masă.

Deschid ochii și privesc cerul.

Albastru pur, albastru de acasă,

Trei pete albe și pufoase împrăștiate

În infinitul ăla albăstrui.

Las să-mi intre în căprui tot albastrul

Și mă-ndrept spre vocea mamei.

Câteodată, când sunt singură, îmi place să privesc cerul.

Stau întinsă pe banca înfiptă-n pavaj,

Închid ochii și zâmbesc.

Liniștea o sparge câte-un scârțâit de roți,

Câte-un râset de copil.

Îndes mâinile în buzunare

Când simt răcoarea orașului.

Vântul îmi zgârie obrajii.

În minte îmi răsare mama, vocea ei.

Închid ochii și privesc pe cerul pupilei mele 

Albastrul de acasă. 

Albastru amestecat în ochi căprui,

Albastru liniștitor.

I-am fost viciu

După ce mă fumează, mă trage-n piept.

Mă ține acolo de îi umplu întunericul,

De-i ating pereții interiorului,

De se îmbibă de mine.

Mă înghesui acolo până la refuz,

Un fum din mine lâng-un alt fum din mine,

Mă-nghesui eu pe mine.

Mă-nec în tine, tocmai de mine.

Și-mi ajunge. 

Îmi îndrept părțile, ușor, spre ieșire.

Îți alunec pe limbă și-ți gâdil cerul gurii,

Bat cu vârful degetelor în buze

Să se deschidă, să se facă lumină,

Să ies afară, să mă pierd.

Un fir de lumină se strecoară-n întuneric,

Un fir din mine iese afară, inundă aerul curat.

Mă pierd în libertate. 

Din când în când

M-am ridicat dintre

Ochi ce mă priveau batjocoritor,

Brațe ce mă împingeau înapoi,

Buze ce-mi vorbeau sfidător,

Pași ce-mi călcau din doi în doi

Prin suflet și prin gânduri,

De mi-a rămas inima pe drumuri.

Mi-am uitat momentele

Mi-am uitat momentele din mine

Când eram în pat cu tine,

Când eram în gând cu tine,

Când eram în veac cu tine.

Mi-am uitat frânturile din mine

Când mergeam pe drum cu tine,

Când vorbeam nimicuri cu tine,

Când cântam orice cu tine.

Mi-am uitat clipite din mine

Când te sărutam în întuneric pe tine,

Când te strângeam în brațe s-adormi cu mine,

Când te țineam de mână doar să fie bine.

Mi-am pierdut bucăți din mine-n locurile astea

Iar acum le caut să le îndes la loc sub coaste.

Două femei orgolioase

Dacă Dumnezeu e femeie?

Dacă Dumnezeu e o femeie roșcată,

Mică de înălțime,

Pe umeri cu o geacă de piele,

Ce poartă bocanci, nu tocuri.

Ce râde de soarta personajelor sale

Din cărți, din seriale,

Inventate pe șervețele într-o dimineață,

Pe când sorbea dintr-o ceașcă de cafea.

Dacă Dumnezeu e o femeie simpatică 

Ce ascultă rock în căști, iar asta o liniștește?

Dacă Diavolul e și el o femeie?

Diavolul, o femeie blondă, înaltă,

Ce calcă-n tocuri fiecare noapte,

Lăsând în vânt parfumuri scumpe,

Ce poartă blănuri scumpe, fuste scurte.

Privește prin rama ochelarilor oamenii. 

Îi analizează, le zâmbește din când în când

Bărbaților cărora le oferă speranțe inutile,

Și nu-i ajută s-o iubească.

Le zâmbește și pleacă mai departe

Cu privirile agățate-n tocurile sale.

Dacă ăștia doi nu se înțeleg 

Tocmai pentru că sunt două femei

Orgolioase?

U R

You are a glorious mindfuck thing.

Gara neînțelesului

M-am aflat într-un tren. Așa m-am visat.

M-am visat într-un tren care șchiopăta.

Șchiopăta și se văita, își ținea geamurile-nchise

De nu le puteam deschide. Trăgeam cu toată puterea,

Cu vârfurile degetelor, de-au rămas învinețite și roase,

Trăgeam cu putere pentru o gură de aer proaspătă.

Îmi făceau în contră și-și ținea obloanele închise, 

Înțepenite de vreme, de timp. Doar nici un trecător

Nu încercase să le deschidă, și nici trenul nu se aștepta la asta.

Spun asta de parcă trenul avea suflet. 

Avea suflet, doar scotea fum negru de furie.

De furie că-ncercam să-i aflu destinația.

Nu era scrisă nicăieri, pe nici o plăcuță, în nici un tabel.

Iar controlorul era mut. Avea buzele cusute

Și ochii fixați doar spre mâinile mele.

L-am întrebat încotro, și-mi părea că nici nu m-aude.

M-am uitat la biletul din mâinile mele. Alb. Doar alb.

M-am găsit singură-n compartiment,

Doar o pisică neagră mă mai vizita din oră-n oră.

Afară era pustiu. Mă aflam ba-ntr-o pădure de stejari,

Ba-n mijlocul pustiului, ba în valurile mării,

Iar apa îmi acoperea vârful picioarelor.

După ore de așteptat am intrat în panică.

Fără aer, fără vorbă-n jurul meu, mi-am strâns pumnii.

Am lovit în geamul compartimentului. 

Am lovit într-una ca o nebună, până s-a crăpat.

Am lovit și nu s-a auzit nimic. Nu-mi mai auzeam nici glasul.

Când crăpătura s-a mărit, cineva m-a apucat de umeri

Și m-a lovit în creștetul capului.

M-am trezit pe-un peron murdar, cu un câine lângă mine.

În încercarea de a mă ridica de la pământ am privit cerul.

Era acoperit de gânduri. Mi-am privit brațele, 

Erau tatuate de vorbe nespuse ție. 

Mi-am dat seama c-am fost lăsată-n gara din mine,

La periferia sentimentelor mele.

Am luat câinele în brațe și am plecat spre neînțeles.

Ce mi-aș spune dac-aș fi tu

Că-mi placi, și nu știu cum s-o spun,

Ce să fac, de ce să fac, cum să fac.

Că-mi placi când mă ți-n brațe,

Că-mi placi când îmi iei mâna între palme,

Că-mi placi când îmi ești geloasă.

îmi placi când te-mpiedici de tocul ușii a doua oară,

Când încerci să faci o glumă și nu-ți reușește,

Când te-nroșești și nu știi să-mi mai vorbești,

Când după două pahare-ncepi să-mi spui vrute și nevrute.

Îmi placi când îmi împrumuți căciula sau paltonul,

Când lași bilețele dimineața înainte să pleci,

Cum mă ți-n brațe strâns pân-adormim.

Când îmi săruți fruntea de nu ai acces la buze,

Îmi place-n căldura brațelor tale,

De grija din privirile tale.

Joaca de-a Dumnezeu

Ce faci? te joci de-a Dumnezeu?

Mă iei, mă pui în buzunar, mă păstrezi,

Mă scoți la lumină, mă mototolești,

Mă arunci, mă calci în picioare și pleci?

Lași să plouă, lași să ningă, lași să-nghețe,

Să mă bată vântul, să mă ia pe sus,

Să mă-ntoarcă peste cap, până-s o zdreanță.

Lași să mă lovesc de crengile copacilor,

Lași să mă pierd în ceață, să mă-nec în mare,

Și-apoi mă pescuiești, mă duci la caldură să mă-ncălzesc,

M-arunci pe masă să mă citești iar

Până te saturi, și-apoi mă strângi în pumni încă o dată?

Nu te mai juca. Îndeasă-ți pumnii în buzunare,

îndreaptă-ți privirea-n față și du-te la plimbare.

Lasă-ti jucăriile deoparte și cumpără-ți o viață fericită.

Dac-așa se spune

 Cică "dac-un poet se-ndrăgostește de tine, n-ai să mori niciodată". Atunci să-mi spui și mie cât ține un infinit. 

Cum?

Cum naiba să-i explic fiecărui atom din mine

Să fugă de fiecare atom din tine?

Continui să-i înjur, să îi blestem,

Și uite că nu vrea nici măcar unul să mă asculte,

Nici măcar unul să te uite, nici măcar unul să se-nfructe 

Din alte trupuri, decât dacă-s alte trupuri de "tu".

Cum naiba să-i explic fiecărui ochi în parte

Să fugă de fiecare ochi al tău?

Continui să-i închid, dar se deschid

După vreo secundă de închis strâns.

Eu le strig să nu se uite, lor le e frică să te uite,

Și-mi vine parcă să-i apuc și să-i arunc din orbite.

Cum naiba să-i explic fiecărei mâini în parte

Să fugă de fiecare mână a ta?

Continui să le urlu, să le lovesc de pereți

De fiecare dată când le-au căutat pe a tale.

Vreau să le rup de trunchi și să le-ngrop sub mare

C-atunci când te țin aproape zâmbesc și ele printre degete.

Cum să-i explic oare fiecărui pas în parte

Să fugă de fiecare pas al tău?

Că se-mpiedică de fiecare dată când încearcă

S-alerge de pașii tăi, să fugă din urma ta.

I-aș smulge și i-aș arunca departe de urma și umbra ta,

Dar faci cumva și-mi tot calci pe vârfuri, iar durerea asta-mi place.