De azi

Mi-am promis că o să fie bine.

Cum se iubește?

De când mă iubești iar? Că parcă mă uitaseși.

Iubești în secțiuni, în timpi?

Cum? în rafale, în câteva momente?

De ce iubești așa? Tu știi ce vrei defapt? 

Și dacă azi tu mă iubești, mâine, tu, ce vei face?

O să m-ascunzi în debara, într-o cutie, o să mă închizi în mine,

Încât să mă păstrezi neschimbată până mă vrei iar, doar pentru tine?

Tu nu știi să iubești. Nu știi tu ce-i iubirea.

Nu ai curaj, voință, nu ai speranță-n tine.

Cum se iubește? Simplu.

În rime și în strofe, în gând și în mișcări,

În pași de dans, priviri, în zâmbete și sărutări,

În versuri și în șoapte, secrete și în plânset,

În tot ce-i mai de preț pe lume, dar mai ales din suflet.

Ești și mit

Ce fel de mit ești?

Ce fel de creatură?

Parcă-mi ești labirint

În care Dumnezeu m-a închis.

O să-mi făuresc aripi

Să pot scăpa din tine.

Aripi de ceară și pene?

Aripi de dorinți și dor.

În spate o să aud șoapte

Ce spun că ești peste tot,

Că însăși viața-i un labirint,

Că-mi trebuie aripi puternice.

Aripi de uitare și de ură.

Precum lui Icar, apoi,

Soarele-mi va părea o scăpare,

Mă voi înalța spre el,

Mă voi îneca în el.

Mă voi scufunda iar în tine?

Murmur ( de marmură) 

Ești ca un bloc de marmură

În care vreau să sculptez

Până-ți ajung în suflet.

Cu o daltă să-ți ciopârțesc brațe,

Să-ți fixez privirea doar spre a mea,

Să-ți mai sărut o dată buzele reci.

Să te șlefuiesc apoi, să te lustruiesc,

Să te pun pe-un piedestal,

Să-ți vadă toți perfecțiunea.

Iarna mea

Ies afară cu pași repezi și goi,

Ies afară să mă ningă. Să mă ningă de tine.

Închid ochii și simt greutatea fulgilor pe umeri.

Fulgi-s plini de amintiri.

Și-mi simt amintirile în firele de păr, pe frunte și pe vârful nasului,

Le simt pe lobul urechii drepte, pe colțul buzelor, și zâmbesc.

Întind mâna să le simt și-n palmă, să le strâng în pumni.

Dar amintirile se topesc și se preling printre degete.

Amintirile picură acum pământul. 

Zăpada se îmbibă de roșcat.

Se face frig, încep să tremur.

Unde-mi ești să-mi închei cămașa?

În minte-mi închei stângaci doar nasturele de sus,

Iar eu îți închei și mai stângaci fermoarul gecii.

În minte mă săruți grăbindu-te să pleci,

Cum tot în minte trag de timp doar ca să te am în față.

De mult timp n-am mai avut așa o iarnă. De mult n-am avut o iarnă ca tine.

Vrei să-mi fii și primăvară?

Nu azi

 Ce mai vrei? Ce să-ți mai dau? Ți-am dat tot! Lasă-mi măcar bucata asta de inimă, las-o să se vindece.
 De ce nu taci? Nu-mi mai vorbi, n-am nevoie de vorbe, am nevoie de fapte. Fapte de care nu ești în stare.
 Hai să îngropăm cadavrul iubirii ăsteia, să nu lăsăm nici un semn, să nu știm unde ne întoarce. Îmi e frică, greu, scârbă și lene.
 Lasă-mi diminețile, amiezile, nopțile, gândurile mie. Nu vreau să le mai împart cu tine, am cui să le dau de acum înainte.
 Îmbracă-ți patul cu alte trupuri, îmbracă-ți gândurile cu altcineva. Am găsit pe cine să-mbrac în brațele mele.
 Nu o să te mai privesc nici în urma mea, nici în față. Mi-am pierdut puterea de a te vedea în alte brațe. Îmi aduc aminte cum nici nu ridicai privirea spre mine. Eu de ce aș mai vrea s-o ridic?
 Mușcă buzele altcuiva, sărută obrajii altcuiva, încălzește-ți degetele între palmele altcuiva.
 Aprinde-i țigara. Sărut-o pe ea acum, într-o scară de bloc dacă plouă. Dă-i fularul tău, doar e iarnă.
 Sun-o târziu în noapte doar ca să te liniștească, iar în timpul zilei spune-i ei că ți-e dor. Sărut-o pe ea acum, în cartiere obscure, în liniște, uită-te în ochii ei și spune-i că o iubești. Ascultă sfaturile ei, și ascunde-te în brațele ei când ți-e dor. Lasă-ți mâna într-a ei, apoi buzele între ale ei, pe bancheta din spate, în timp ce orașul aleargă pe lângă voi. Tremură în brațele ei acum, când îți spune că i-a fost dor. Și un lucru să-ți amintești: "Șșș..."
 Dacă ai fi vrut să câștig, aș fi luptat pentru tine.
 Ia-ți inima în dinți, nu o mai sfâșia pe a mea.

Crăciunul ăsta

Miracole de Crăciun? Poate nu, dar daca da?

Hai să nu ne mai mințim.

Moș Crăciun a fost cel mai probabil atacat de niște huligani,

Zace, iar hainele lui călduroase le țin de cald lor,

Așa că anul ăsta nu-l mai aștepta pe el.

Poate ți-a adus în copilărie jucăria preferată, cartea dorită, fel și fel;

Dar zâmbetul de anul ăsta?

De data asta se zâmbește de la sine, și se luptă pentru asta!

Nimeni nu-ți va aduce sub bradul ăla artificial, nimic.

Nici iubire, nici "și eu te plac", nici zâmbet.

Nu o să le găsești frumos împachetate, cu o fundiță roz legate.

Aici nu-i totul roz. Când ninge, când plouă.

Nu-i de basm, zăpada e murdară.

Să ne curățăm calea.

Vrei să primești? Fă ceva în privința asta.

Mă bazez pe tine?

În Ajun

Știi cât mi-ai colindat tu gândul azi?

Ce mă inspiră

Ce mă inspiră? Nu știu.

Uneori privesc răsăritul, și gându-mi apune la tine,

Cum uneori privesc apusul, și gându-mi răsare la tine.

Uneori te citesc printre rânduri,

Cum uneori te găsești printre rânduri.

Uneori te aud noaptea-n liniștea asta,

Cum uneori îți șoptesc noaptea, prin liniștea asta, vorbe nespuse.

Sună sinistru? E frumos.

E sinistru de frumos. Nu ar putea fi doar sinistru.

Uneori te simt în căldura asta însuportabilă a așternuturilor,

Cum uneori nu te pierd nici afară, în ger.

Uneori te văd în troleibuz și nu îți spun nimic,

Cum alteori te văd și îți vorbesc.

Uneori nu știu ce mă inspiră,

Cum nici acum nu mi-aș putea răspunde altfel decât "tu".

Roșcat

Te privesc, afară ninge.

Te privesc, și mă pierd în căprui și în verzui,

Te privesc, și mă pierd în roșcat, ninge cu roșcat.

Te privesc, și nu știu dacă ar trebui să-ți spun ceva. 

Tac, vreau doar să te privesc. Și să te ating iar.

Alergi sub copacul mare și-i scuturi crengile.

Așa mă îneci tu în roșcat. Jucăuș.

Te privesc în tăcere și nu mai am aer, 

Vreau doar să știu de ochii-ți sunt căprui? 

Sau îți sunt verzui?

Dar tot în roșcat mă înec. Și îmi place.

Și îmi placi. 

Sub lună

Când luna-i plină și roșcată parcă nu mai sunt eu.

Mă trezesc cu picioarele goale-n zăpadă,

În juru-mi ceață, înăuntru-mi ceață.

Se-aude un ecou, și-l ascult cu atenție,

Dar tot nu-mi amintesc să te fi strigat.

Dau să-ți strig iar numele, nu mi-l amintesc,

Strig, dar nu știu pe cine, pe care "tu".

Ascult iar ecoul, nu-l aud clar.

Privesc luna care plânge cu fulgi albi

Ce-mi cad la picioarele-nghețate.

Nu le mai simt, cad în genunchi și plâng.

Și-aud din diferite părți că te vreau,

Simt că te vreau, dar nu știu care ești.

Totuși tu îmi lipsești, aici, 

Sub lună, sub cer, sub stele și sub nori,

Pe zăpada asta și în locul ăsta necunoscut, de vis.

De dor îmi plâng cu fața-n mâini,

De dor lacrimile ard zăpada,

De dor, mă rog să-ți fie bine.

Acum s-a făcut liniște.

Nici suspine, nici plânset, nici ecou, nici lună.

Șofează-mă

Știi să șofezi?

Te-nvăt eu:

Îmi deschizi ușa și te-așezi aici.

E confortabil?

Îmi apuci volanul inimii,

Privești în oglinzi, le ajustezi, te asiguri,

Cheile-s la tine, te ajută să pornești.

Și pornești cu ele-n contact, foarte atent la pedale.

Atenție și la accelerație, să nu uiți să schimbi vitezele.

Dacă frânezi, îmi tragi frâna de mână

Să nu merg la vale. 

Faci pauză de o țigară, și din nou la drum!

Urmărești linia continuă, dar să nu uiți să-mi privești în spate.

În spate lași semne de circulație neînțelese;

Roțile trec peste amintiri, iar pe fundal se aude motorul.

Motorul îmbibat cu voci din radio, toate amestecate cu miros de benzină.

Scumpă, dar alimentezi dacă vrei să continui.

Iar când ajungi la destinație și mă parchezi,

Să-mi șoptești ceva, iar eu o să aștept următoarea cursă,

Până când răsăritul îmi va străluci prin ochiul geamului din stânga.

Să ne îmbolnăvim iarna asta

 Am împodobit totul, doar e Crăciunul. cunoaștem obiceiurile, cunoaștem cântecele, cunoaștem filmele, cunoaștem totul ce are legătură cu această sărbătoare.
 Primim, auzim, vedem, învățăm, consumăm iubire. Doar că în perioada asta o și creăm. În restul anului... o risipim.
 Să nu-l mai așteptăm pe Moș Crăciun și să nu mai facem loc sub brad pentru cadouri, ci să facem loc în inimi.
 Și dacă tot ne îmbolnăvim iarna, să ne îmbolnăvim de iubire, decât de alte boli.  Și să strănutăm spre alții. Poate s-o lua.

În neclar

Prieteni, cunoștințe, introducere, povești.

Intrare, garderobă, dans, alcool.

Dans, dans, pauză, dans, joc.

Dimineață, unu, țigară, pauză.

Râs, dans, intrare, tu.

Îmbrățișare, râs, lume, introduceri.

Dans, joc, alcool, țigări, povești.

Așteptare, colț, apropiere, drăgută, șoptit.

Priviri, atingeri, sărut.

Sărut, blur.

"Din primul minut am simțit asta."

Iar, sărut, sărut, sărut.

Joc, priviri, prieteni, dans.

Tu, sărut, atingeri, sărut, râsete, întrebări.

Mesaj, garderobă, ieșire.

Unirii, brad, lumini, sărbători, bancă.

Cămașă, nasture, tremur. 

Sărut, sărut, sărut, la revedere.

       Adrian Petrișor, fotograful

 Adrian Petrișor este un fotograf renumit mai ales pentru fotografia de peisaj, dar și pentru cea de portret. România văzută prin obiectivul său este foarte frumoasă, defapt, este o Românie naturală, pură, colorată, exact așa cum ar trebui privită de noi toți. El nu fotografiază doar pe plaiurile natale, dar ce ar fi să aflăm mai multe chiar de la el însăși?

  1. Cum ai început să faci fotografii?
 De mic îmi plăcea să mă joc cu un aparat foto pe film, aveam vreo 10-11 ani și făceam tot felul de poze la floricele, fluturași și alte bâzdâgănii, dar eram destul de cumpătat fiindcă fiecare developare și scanare costa ceva dar mă încânta acea surpriză când mergeam să scot fotografiile să văd ce a ieșit.  Am scăpat de această limitare (nr. de cadre) în liceu pe la 15 ani când mi-au cumpărat ai mei primul aparat digital cu 2MP, iar joaca mea de-a pozatul nu mai era atât de costisitoare.

  2. De la ce vârstă ai început să te simți atras de acest segment al artei?
 Cum am spus și mai sus, de foarte mic am fost atras, dar mi-am dat seama abia în primul an de facultate la arhitectură că-mi place foarte mult acest segment deoarece umblam pe străzi până uitam de mine cu aparatu-n mână fotografiind tot ce mișca prin Cluj, parcă ignorând tema cu care plecam de acasă și anume clădirile, fațadele, arhitectura. Odată cu achiziționarea unui digital compact mai bun, fotografia a început să-mi ocupe tot mai mult timp din viață.

  3. Ce te-a determinat să alegi această meserie? (fotografia)
 Inițial nici nu mi-a trecut prin cap că fotografia ar putea fi o meserie la noi, dar cu timpul din hobby-ul ăsta al meu am strâns un portofoliu de lucrări, în mare parte peisaje, iar multe din ele le-am urcat pe tot felul de site-uri pe internet. Lumea a dat de ele și au început cererile, am început să vând imagini de-a mele fie pe site-uri comerciale, fie pentru calendare, albume, etc; iar acest lucru m-a ambiționat să merg cât mai departe cu fotografia să văd ce poate ieși din asta

  4. Ce înseamnă pentru tine fotografia?
 Pentru mine fotografia e asociată imediat cuvântului `artă`. O artă care a început din pasiunea de a surprinde frumosul și a lucrurilor care contează din jurul meu. Fotografia a ajuns să însemne totul pentru mine, fiind modul de exprimare și sursa mea de relaxare, satisfacție si susținere materială.  Toate acestea fiind posibile doar fiindcă m-am dedicat în totalitate acestui domeniu, făcând cu drag ce-mi place; lucru pe care-l consider cel mai important într-o viață de om atât de scurtă.

  5. Ce preferi dintre fotografia de portret și fotografia de peisaj?
 Întotdeauna am fost un mare iubitor al naturii, de mititel, de pe la 5 ani când bunicul meu mă ducea cu el prin toate pădurile după ciuperci…astfel, în natură mă simt cel mai bine, parcă uit de tot ce mă înconjoară și inevitabil fotografia de peisaj îmi este cea mai apropiată de suflet, dar cum această ramură nu este atât de dezvoltată la noi, de câțiva ani de zile fac cu mare drag și fotografie de portret care mă susține în proporție de 80% financiar, să-mi pot face eu de cap pe munți și să văd cât mai multe locuri frumoase ce merită fotografiate. Recunosc că fotografia de portret m-a ajutat enorm într-un timp foarte scurt să fac față oricărei provocări, să-mi cunosc mai bine aparatura și să mă descurc în situații limită cu diferite tipuri de lumină și locații.

  6. Ce cameră și ce obiective folosești?
Treptat, schimbând multe aparate și obiective, am ajuns să folosesc două aparate full frame Canon 5D mark II și cu obiective după cum urmează: pentru peisaj un Canon 17-40mm f/4 L și un Canon 70-200mm f/4 L, iar pentru partea de portretistică o serie de lentile fixe cum ar fi: Canon 28mm f/2.8, Sigma 35mm f/1.4, Sigma 50mm f/1.4 și Canon 85mm f/1.8

  7. Există vreo poveste care ți-a rămas în minte în urma unei fotografii?
 Cred că dacă-mi iau portofoliul de fotografii la răsfoit țin minte fiecare imagine unde este făcută și ce s-a întâmplat în acel moment dar poate una recentă ce-mi vine acum în minte este la această imagine din Munții Dolomiti – Italia:
 Era o vreme urâtă, plouă fără oprire dar am mers totuși în recunoștere să vedem unde este Biserica Santa Maddalena, să știm pentru zilele ce urmează unde ne poziționăm pentru a o fotografia cât mai bine. Ajunși acolo, urcăm pe un deal din apropiere când ploaia parcă se mai potolește și în câteva momente se creează o spărtură-n nori exact la apus, pe direcția soarelui și vedem cum în câteva clipe se formează acest curcubeu exact în cadru, în stânga bisericii. Nefiind pregătit pentru asta (vorbă ce a rămas celebră) am început să declanșez, să fug pe acolo pentru a găsi unghiul cel mai bun deoarece știam că acest cadou al naturii poate fi extrem de scurt, așa cum a și fost…maxim 15-20 secunde. După ce s-a încheiat momentul cu pricina, încă extaziat de acel spectacol oferit, merg la rucsac să-l închid și văd parcă cu încetinitorul cum un card de 32Gb plin cu fotografii din Elveția (tura foto cu o săptămână înainte) zboară și cade exact printr-un grilaj metalic într-un canal de scurgere. În secunda doi, fără să gândesc prea mult împreună cu un prieten ce era și el acolo lângă mine și a văzut isprava…am apucat amandoi de acel grilaj și instantaneu l-am scos din pământ. Avea cam 1m și ceva adâncime, plin de urzici, dar am sărit în el să-mi caut cardul. Vesel că l-am găsit, ne distram copios pe cele întâmplate când vedem că de sus coboară două femei, localnice probabil iar noi din cauza râsului, și grilajul fiind foarte greu, nici măcar nu-l puteam urni din loc. În momentul acela, să rezolvăm situația până ajung ele jos, luăm grilajul de fier și-l punem cu chiu cu vai în acel loc astupând repede cu iarbă și pământul scos, locurile unde a fost prins inițial. Femeile au trecut pe lângă noi, ne-au salutat, noi ne facem că plouă…le-am salutat înapoi și coborâm repede la mașină, când din vale auzim și vedem o mașină cu sirenele pornite ce urca la deal fix unde eram noi. Atunci am zis "gata…să vezi că au chemat poliția și ne iau acum la întrebări." Deja ne facem textele în minte cum să răspundem în italiană și ce să le zicem, dar mașina defapt era una de salvare, și nu de poliție, care nu avea nici o treabă cu noi. Toate acestea s-au întâmplat într-un timp extrem de scurt și m-au făcut să și uit de lumină, cadrul pe care l-am făcut, de curcubeu și de toate cele.

  8. Ai vreun loc în care te-ai întoarce tot timpul pentru a-l fotografia?
Poate că Alpii Elvețieni m-au fascinat tare și m-aș mai întoarce de câteva ori să-i fotografiez, dar în principiu îmi place să văd cât mai multe locuri noi și să nu pierd timpul de multe ori în același loc, chiar dacă e foarte spectaculos, și oricând ai ceva frumos de pozat.

  9. Pe lângă proiectul "Acoperișul României" mai ai și altceva în vizor?
Pe lângă `Acoperișul Romaniei` vreau să acord mai multă atenție și proiectului de Workshop-uri foto în natură pe care le-am început și organizat, dar din lipsa timpului în ultima vreme au fost tot mai rare. Sper să vin cu forțe proaspete în 2015.

  10. Pe lângă site-ul tău, unde mai putem găsi fotografii realizate de tine?
Site-ul meu cuprinde cam tot ce fac într-o ordine cronologică, dar selecții cu cele mai bune fotografii ale mele se pot găsi si pe 500px ( https://500px.com/adypetrisor ) sau fotografii de eveniment pe site`ul - http://elegansphoto.ro

  11. Având în vedere că o mare parte a muncii tale o ocupă fotografia de peisaj, cât timp reușești să petreci acasă?
Da, asta mă întreabă multă lume…pare că sunt tot timpul plecat datorită volumului de fotografii postate de prin diferite locuri, dar îmi petrec mult timp și prin Cluj, și chiar mi-aș dori să fiu poate mai mult plecat pe coclauri, dar mai trebuie să stau și pe lângă calculator și prin oraș să-mi rezolv treburile.

  12. Înafară de fotografie ce hobby-uri mai ai?
Foarte strâns legat de fotografie în categoria plăcerilor mele intră clar drumețiile pe munte, dar și bicicleta cu care străbat mulți km, pescuitul și cam tot ce ține de natură și vizitarea a noi locuri din țară sau peste hotare.

  13. Ce sfaturi poți da celor ce vor să se apuce serios de fotografie?
Pai, pot să-i sfătuiesc să facă ce am făcut și eu, adică să petreacă cât mai mult timp cu aparatul de fotografiat în mână, să declanșeze mult, dar să și urmărească zilnic alți fotografi și să răsfoiască multe portofolii, deoarece doar așa îți mărești câmpul de inspirație și te poți autodepăși constant. Cel mai important e să fiți foarte critici cu voi în ceea ce privește selecția fotografiilor pe care doriți să le arătați publicului și să vă alegeți subiecte interesante pentru a nu plictisi cu imaginile voastre.

Pe front

Am scandat pace, dar te-ai înarmat.

Am ridicat steagul alb, dar l-ai găurit cu un vârf de briceag.

Ți-am îngenunchiat în față, dar mi-ai călcat degetele.

Mi-am șoptit "Să nu ucizi", dar ai ucis tu clipele.

Am ridicat privirea spre tine, dar mi-ai aruncat cu praf de pușcă-n ochi.

Ți-am dat bocancii mei, dar nu mi-ai înapoiat nici măcar ceva vechi.

Ți-am promis că o să ajung acasă, dar ai închis ușa în urma mea.

Ți-am trimis scrisori, dar nu te-a interesat ce se întâmplă pe front în urma ta.

Un ultim glonț ți-am oferit, strivindu-mi degetele l-ai luat.

Nu m-am uitat în jur, decât la tine, și-am oftat.

Mi-am lipit pistolul de tâmplă, dar ai apăsat pe trăgaci.

Sângele a curs, dar de haine ți-ai șters mâinile reci.

Bipolar

Te vreau lângă mine, mereu și mereu, dar cadouri îți voi face bilete de tren.

Mi te vreau în brațe, dar simt că nu am spațiu destul în pat. Lovesc cu picioarele și pumnii așternuturile.

Îmi prefer mâinile în buzunarele tale călduroase, dar le înghesui într-ale mele, mari, fierbinți.

Vreau să-ți gust buzele, dar parcă-i mai dulce o ceașcă de ceai fierbinte. 

Vreau să-ți văd ochii, dar parcă mai frumoasă-i agitația de afară.

Dacă vreau să te îmbrățișez? Vreau, dar nu mai bine ți-ar ține de cald un hanorac?

Vrei să fiu serioasă, dar sunt foarte copil. Râd și îți place, dar râd și când nu înțelegi de ce.

Îți dau inima, îți dau tot ce vrei, dar lasă-mi gândurile în pace.

Ți-ai petrece toată viața cu mine? Și eu, dar în weekend mă lași să plec?

O să te ascult de fiecare dată, de câte ori ai nevoie, dar lasă-mă să-mi pun și căștile câteodată, lasă-mă să-mi ascult și gândurile.

Sunt a ta, dar înainte de toate sunt a mea.

Pot fi jucăușă, doar să știi că atunci când plâng, vreau să mă ții în brațe.

Vreau să plecăm în drumeții puse la cale în cinci minute, iar în alte zile nici nu vreau să ies din casă.

Sunt încrezătoare în mine, dar continuă să mă complimentezi.

Aș sta doar cu tine, lasă-mă cu ei acum.

O să-ți povestesc despre viitor ore în șir, și-am să-ți închid gura cu un sărut când o să-mi pomenești de el.

Poți să vii aici, dar mai bine pleci la ei.

Vrei să pleci? Hai, mai stai puțin.

Scurt pe doi

- Bună...
- Da?
- Vreau să mă îmbrățișezi.
- Ce?... Alo, mă auzi?
- Vreau să mă simt în siguranță.
- Te fac să te simți în siguranță?
- Da, nu știu de ce.
- Nici măcar n-am fost cu tine până acum.
- E ceva ce nu-mi explic momentan, chiar dacă nu ne-am întâlnit. Nu îmi pot explica.
- Vreau să te imbrățișez.

Lecții de actorie

Aici nu-i loc de improvizație.

Învață-ți replicile și pășește încrezător.

Privește-i în ochi și joacă-ți rolul cum se cade.

Fă-o din iubire, oferă-te lor, doar ești un actor.

Când se trage cortina, se aud aplauze sau găsești o sală goală?

Aici nu-i loc de bâlbâieli.

Fii realist, ține-ți speranțele sus

Și ridică privirea spre ele.

Fă-i să plângă, fă-i să râdă, doar știi cum s-o faci.

Regizor îți ești tu?

Nelimitate 

 S-a terminat azi opțiunea aia cu nelimitate. Opțiunea aia cu sentimente nelimitate.

 "Ne pare rău dar nu ai suficient credit pentru a trimite SMS către acest număr. Te rugăm să-ți reîncarci contul."

 L-aș reîncărca, dar există o problemă... Nu mai am bani, timp, sau lacrimi de pierdut. Cel puțin nu pentru tine.

 0751... l-am și uitat. Parcă era un 3 la sfârșit.

 Mereu se sfârșește în 3. Un alt tu, o altă eu, o nouă ea.

 Mi-am propus să-mi reîncarc iar. Tot cu nelimitate, doar că acum am alt număr în capul listei.

 0753... ăsta-i cu 9 la sfârșit. O nouă alegere. 

 Să vedem, răspunde? 

 Ce haios. Ne sunam în același timp.

 - Alo, da?

De ce să nu citim?

De ce să nu citim din cărți?

De ce să nu citim în oameni?

De ce să nu citim în vorbe?

De ce să nu citim în gânduri?

De ce să nu citim curprinsul? 

De ce să nu citim în ochii copiilor?

De ce să nu citim pe buze?

De ce să nu citim sufletele?

De ce să nu citim ce-i interzis?

De ce să nu ne citim unii pe alții?

De ce să nu te citești printre rândurile mele?

Când mă citești să nu-mi treci peste prefață,

Să nu-mi ignori cuprinsul.

Lucru manual

Să ne coasem buzele cu alte buze,

Încât să uităm buzele ce sărută alte buze acum.

Să ne lipim privirile de alte priviri,

Încât să uităm ochi ce privesc alți ochi acum.

Să ne decupăm gândurile după alte gânduri,

Încât să uităm gândul la cei ce nu mai gândesc la noi.

Să creăm alte inimi pentru alte inimi,

Încât să uităm inimile noastre din pieptul altora.

Poveste de iarnă

(scoasă de la naftalină. 2012)

 Câte-un fulg de nea mai mare sau mai mic se aşează uşor pe pervazul ferestrei desparţindu-se trist de cei ce îi ţineau companie, aşteptând cu nerăbdare să fie suflat de vânt pentru a-şi putea regăsii prietenii aşezaţi pe covorul alb ce a acoperit câmpia veştejită care se zăreşte la marginea oraşului, iar eu stau la măsuţa aşezată strategic lângă geam, tocmai pentru a putea privi spectacolul oferit de natură, gândindu-mă la singuratate. 

 Mă gândesc la plăcerea de care am parte atunci când mă plimb singură, când citesc singură, sau când îmi beau cafeaua tot singură stând la această măsuţă, sau la o oricare alta într-o cafenea la colţ de stradă, doar aşa având timp să gândesc la problemele care mă apasă şi la modurile în care acestea pot fi rezolvate. Câteodată, pândind printre ramele ochelarilor îmi dau seama de tristeţea sau bucuria de pe feţele personajelor încruntate sau zâmbitoare ce trec prin faţa mea intrând, sau ieşind din atmosfera perioadei interbelice care te copleşeşte la intrarea în cafenea, sau a personajelor ce trec grăbite strada pentru a ajunge în locul dorit.

  Deseori, văzând un copil ţinându-şi strâns de mână părintele pentru a nu aluneca pe gheaţa ce tocmai s-a format pe trotuarul din faţa aprozarului de vizavi, un cuplu pe faţa cărora se cunoaşte dragostea, sau un grup de prieteni ce emană veselie, ştiu că deşi uneori am momente în care vreau să rămân singură pentru a-mi putea face ordine în gânduri, nu voi rămâne aşa pentru totdeauna. Tocmai pentru că soarta tot timpul imi va scoate înainte pe cineva nou, cu care voi lega o prietenie de lunga durată, sau care va avea doar un rol vremelnic, care mă va face să râd sau să plâng, fie de fericire sau de tristeţe.

  Mă gândesc tot timpul că o persoană necunoscută mie ar dori să cunoască pe cineva cu personalitatea, temperamentul şi caracterul meu, sau al tău, o persoană ce doreşte să găsească un umăr pe care să poată plânge, şi căruia să-i destăinuie sentimentele, la fel cum ne dorim toţi. 

 Viaţa este plină de surprize ciudate dar frumoase. Frumuseţea aceasta este câteodată copleşitoare. Spun asta deoarece cred că fiecare dintre noi cunoaştem acel moment când ceva este atât de frumos, când privim în jurul nostru şi vedem minunile naturii, când urmărim răsăritul şi apusul soarelui, sau când cineva cântă un cântec ce te mişcă până la lacrimi, moment atât de puternic, încât se poate chiar să ne schimbe viaţa. Şi nu ştim niciodată când se va produce o schimbare, deoarece aceasta poate fi găsită chiar după colţ. Într-o zi noi vom găsi ceea ce căutăm, sau poate vom găsi chiar mai mult decât ne aşteptam.

  Şi stând în camera mea semiobscură, dau frâu liber ideilor ce imi lumineaza mintea, scriindu-le pe o coală de hârtie ruptă la întamplare, în timp ce prin fereastra  îngheţată pătrund în încăpere tot mai puţine raze roşiatice de lumină, iar rândurile scrise devin tot mai puţin vizibile. 

  Noi suntem ceea ce suntem pentru mai multe motive. Poate nu le vom afla niciodată pe toate, dar chiar dacă nu am putut alege locul şi timpul în care să ne naştem, să creştem, putem să decidem cine suntem şi ce vrem să facem cu viaţa noatră mai departe, descoperind astfel explicaţiile pe care soarta ni le datorează. 

 Uneori explicaţiile le descoperim citind. Când mă gândesc la aceste lucruri mă trec fiori, deoarece nu-mi pot imagina ca cineva să mai fi avut aceleaşi gânduri neliniştite, sau să fi privit lucrurile în acelaşi fel în care le privesc eu în acest moment, lucruri privite astfel de cineva care poate acum trăieşte sau poate a murit, dar care mi-a întins o mână de ajutor. 

 În acea clipă mi-am mutat privirea spre raftul pe care zăceau cărţi cu paginile răsfoite de nenumărate ori. Am zâmbit, dar am observat că degetele  începuseră să se mişte iar în ritmul lor alert. Ţineam cu ele pixul ieftin cumpărat în grabă, în drum spre casa atunci cand mi-au venit în minte idei pentru o oarecare poezie. Dar ideile m-au uitat, iar eu am părăsit obiectul de scris pe măsuţa pe care azi l-am regăsit, şi care mi s-a încredinţat cu speranţa că acum îmi va fi de ajutor. Şi îmi era.

 Omul şi destinul său reprezintă ceva inseparabil. Omul vine pe lume fără nimic, şi pleacă de aici tot fără a deţine ceva material. De aceea trebuie să avem grijă, iar tot ceea ce facem să facem cu scopul de a ne împlini sufleteşte, şi nu de a deţine averi mari. Trebuie să ne acceptăm destinul, să-l urmăm, iar de pe urma lui să ne îmbogăţim interiorul. Am citit undeva că "destinul conduce jumătate din viaţa unui om, iar caracterul o altă jumătate", şi sunt total de acord cu această afirmaţie. Îmi amintesc de Andrei. Andrei era un om plin de ambiţie, dar niciodată nu şi-a acceptat destinul, ci a luptat împotriva lui.

 Ne-am cunoscut în urmă cu cinci ani, pe holurile Universităţii de Artă. Nu dorea să devină sculptor, fotograf sau pictor, nu avea aceleaşi visuri pe care le am eu. El scria. Ne-am reîntâlnit după două săptămâni într-un club de noapte unde mi-a prezentat-o pe logodnica sa, Ana. Mi-au spus că erau împreună de patru ani, ba chiar au fost colegi din şcoala primară. Ne-am aşezat la o masă unde am ascultat plină de interes povestea lor de viaţă. S-au mutat aici când au terminat liceul şi trăiau într-o garsonieră, doar la două străzi distanţă de blocul în care locuiam eu. 

 Relaţia noastră de prietenie a durat doar trei ani. Ne vizitam des, dezbăteam anumite probleme împreună, ne ajutam în orice situaţie. Mi-a povestit entuziasmat că de unsprezece luni lucra la un roman, ce curând avea să-l termine, iar eu m-am oferit să-i realizez coperta.

  L-a terminat abia după un an, anulând sfârşitul operei sale deoarece nu i se părea perfect, iar mai apoi a luat o pauză din cauza unui deces în familie. Romanul său nu a avut succes, iar Andrei nu s-a lăsat pradă supărării, ba chiar imediat a început altul, care spunea că va mişca multă lume datorită poveştii de iubire dintre cele două personaje principale.

  Nu accepta sfaturile părinţilor, care insistau ca el să se angajeze, iar în timpul liber să scrie. Ana avea un loc de muncă stabil, îl inţelegea şi îi respecta deciziile, iar Andrei dorea să-i ofere o nuntă ca-n poveşti fetei, aşa că s-au decis ca nunta să aibă loc după publicarea romanului. 

 După un an, cartea i-a fost publicată. Nu avut foarte mare succes, dar cei doi păreau să fie mulţumiţi de rezultate. De câte ori ne întâlneam îmi povesteau despre ceea ce au pus la cale pentru ziua nunţii.

  Păreau fericiţi. Spun "păreau" deoarece la doar câteva luni am aflat că Andrei a început să-şi 

îndepărteze prietenii. Am încercat să vorbesc cu el, dar încetul cu încetul m-a îndepărtat şi pe mine. Spunea că are în minte o nouă poveste pe care vrea să o coperteze, şi părea tot mai distras de lucrul acesta. Am aflat de la Ana că sta chiar şi câte trei nopţi nedormite scriind încontinuu, că nu mai dorea să vorbească nimănui până nu punea toate ideile pe foaie. Nu m-am mai întâlnit cu el, iar mai târziu am aflat că s-a imbolnăvit din cauza stresului zilnic şi a murit brusc. De atunci o vizitez pe Ana în fiecare zi, continuând să fim prietene, ba chiar îi facem vizite şi lui Andrei. 

 Din pricina dorinţei de evoluţie, de a se face auzit, a ambiţiei exagerate, viaţa prietenului meu s-a sfârşit. Caracterul i-a condus întreaga viaţă. 

 De la el am învăţat să mă destăinui condeiului, iar de câte ori îmi amintesc de el, la felul brusc în care s-a schimbat, îmi vin în minte întrebări cărora nu ştiu ce să le răspund. Oare mi s-ar putea întâmpla şi mie ce i s-a întâmplat lui? M-aş putea schimba radical într-un timp atât de scurt? Ar putea destinul să mă învingă?

 Parcă undeva, departe, aud bătăi care îmi par tot mai cunoscute, şi care îşi fac tot mai simţită prezenţa. Mă ridic brusc de la măsuţă şi constat întunericul din jurul meu. Aprind becul. Lumina este prea puternică, iar eu, cu ochii întredeschişi pun coala, posesoară a gândurilor mele în manuscrisul de pe raft numit "Speranţe" scris de Andrei Vladimirescu ce parcă aşteaptă să fie recitit. Apoi, întrebându-mă ce stă să urmeze, mă îndrept spre uşa de unde vine zgomotul, şi o deschid.

Vulturul tău

Se poartă vulturul.

Doar el poate privi soarele fără temeri,

Doar el se cufundă-n apă și iese mai tânăr,

Doar el, puternic și înălțător.

Dragostea, libertatea, îndârjirea, demnitatea.

Se poartă vulturul în poziție demnă,

Vulturul cu privire fulgerătoare și directă,

Vulturul cu voință și putere,

Vulturul cu pene negre, strălucitoare,

Aurii în lumina soarelui.

Se poartă vulturul tău.

Tu îl porți pe antebraț. Eu îl port în gând.

Transplant de simțiri

Nu putem să-i salvăm pe toți. Nu te-am putut salva nici pe tine.

Am încercat un transplant de simțiri, dar nu a fost compatibilitate.

Am purtat mănuși, mască, halat, și te-am anesteziat.

Nu îndeajuns, încât să nu te trezești în timpul operației,

Să-mi înșfaci bisturiul din mână și să-mi străpungi inima.

Un bisturiu ruginit și pătat de nesiguranță, incertitudini și minciuni.

Acum zac în colțul sălii, cu mâinile-mi țin strâns apăsată inima

Încercând să opresc hemoragia. Nu-ți văd clar figura,

Dar stai nemișcat, cu pieptul desfăcut, așteptând. Ce?

Relație în pași de dans

Bună. Ne-am cunoscut, ne-am zâmbit, ne-am vorbit, acum hai să dansăm.

Da, da. Să dansăm. 

Cum? Nu știi? Vino aici. Acum ia-mă ...aaașa, perfect!

Hei, ridică privirea. Te uiți la mine, mă uit la tine, nimic mai simplu. 

Defapt, ca să-ți explic, te uiți în mine, iar eu mă uit în tine.

Ce vezi acolo? 

Fericire, entuziasm? Tristețe, durere? Melancolie, dor? De toate amestecate.

Citește-mă, doar iți e mai ușor acum.

Piciorul drept...așa. 

Linișteste-te, te-am tras mai aproape să te ghidez. 

Ascultă melodia și nu uita să mă citești! Simți ritmul?

Vezi să nu mă calci! 

Nu mă așteptam să înveți atât de ușor, ești perfect.

Acum mă învârți, îmi zâmbești și mă amețești cu un sărut.

Să nu uităm pașii, doar.

Ne pierdem în priviri și... ritmul! Să nu-l pierzi!

M-ai călcat acum. Nu-i nimic. Vino aici.

Vino înapoi. Ia-mă de mijloc. 

De data asta să dansăm fără melodie, ce spui?

Doar un viciu?

Te ridici din fum după ce mi-ai intrat în plămâni și-n minte.

Încerc să te rețin în piept dar mi te pierd printre buze.

Te privesc printre pleoape, tu-mi pleci, iar o lacrimă-mi arde colțul ochiului.

Te găsesc apoi în sticlă, unde te și păstrez sub capac.

De doru-mi, te prelingi mai târziu printre buze

De-mi pătrunzi în suflet.

Mă umplu de tine până la refuz și rămân fără aer.

Te scap din mâini, 

Încerc să culeg cioburile dar ești atât de rece sub tălpi...

Și rămân în nesimțire, paralizată, 

Doar cu lacrima ce-mi arde obrazul.

Așa ai devenit un viciu.

Războiul prin ochii unui copil 

 Mi-a povestit de multe ori, dar niciodată nu am avut timpul și răbdarea să ascult până la capăt. Astăzi i-am ascultat povestea cuvânt cu cuvânt.

   "Le trebuiau confirmare pentru pensii, la București, să vadă cum îs trecută acolo. Elena sau Ileana, că pe un act eram Elena, pe altu' eram Ileana. Și m-o căutat acolo. Da io am văzut pe calculatorul ei, tot așa, oameni cu puști, cu mitraliere, soldați cu ele-n spate, da n-am zis nimic. Da-mi zice femeia: ''Da' dumneavoastră ați fost în război?" și-i răspund io: "Da, când am fost mică". Așa a început de data aceasta povestea bunica mea. Ileana Bogdan, născută în 1935 și crescută în satul Tilecuși de lângă Oradea-Mare, la aproximativ 40 km de granița cu Ungaria, a participat inevitabil la al Doilea Război Mondial, văzându-l atunci prin ochii unui copil.

 Primele amintiri

 I-am propus să înceapă cu începutul. "Să-ncep cu începutu'? Or venit nemții și rușii. S-or instalat în turnu' bisericii cu tunuri și mitraliere și numa' ei știu ce or avut acolo, până când venea cealalta armată pe care o așteptau ei." Ardealul, una din regiunile istorice ale României, regiune ce a făcut parte din Dacia, din Imperiul Roman, din Regatul Ungariei, respectiv din Imperiul Austriac, iar în al Doilea Război Mondial, constituind teritoriul pe care au luptat trupele austro-ungare și ruse.

 "Înapoi, că aștia te împuscă!"

 "Dimineața ne-or evacuat. O venit un soldat și o bătut tare în poartă, că era închisă. Bum, bum, bum! Și ne-o spus că ar fi bine să plecăm, că dacă vin aialalți, ăștia fac praf tăt ce-i în calea lor." Atunci părinții ei și-au luat provizii, au luat carul și au plecat înainte la rude în satul Sortoc. Ileana și Cula (Nicolae), fratele ei au rămas în urmă, ei pornind mai târziu, ceva mai odihniți, singuri, pe urmele părinților.

 ''Înapoi, că aștia te împușcă!'' i-a strigat Cula, atunci când, ajunși în stradă au văzut grupurile de soldați cu puștile în mâini. Cu prima ocazie copiii au luat-o la fugă spre deal.

"Când ne-am uitat în jur, era plin de soldați întinși la pământ, morți. Ba prin vale, pe prin câmp. Când i-am văzut ne-o apucat o groază de-aceie. Da' ce știam io, copil mic, nu știam ce-s ăia morți, și m-am dus după Cula tot înainte. Nici nu mai știu câți ani avea el, cred că 14 sau 15. Io aveam 5."

 Hrana

 Când am întrebat-o cu ce se hrăneau, bunica mi-a răspuns că în primele zile au găsit, ea și Cula, o grădina cu o vie plină de struguri pe care i-au mâncat pe nerăsuflate. Apoi a adăugat: "Dacă găseam câte o găleată cu croampe (cartofi) mici, fierți pentru porci le luam în mâini și le mâncam una, două.
Că nu ne avea nimeni treaba, se bucurau că le mâncăm. De spălat nu le spălam că nu aveam unde, era deja frig afară. Vai ș-amar, că nu aveam nici de unde bea apă!"

 Cât timp au fost refugiați în pădure -după ce au ajuns în Sortoc, la cateva zile au fost evacuați si de acolo- au stat în pădure, în tranșee săpate pentru a se apăra de invadatori. Animalele erau ascunse în tranșee sub crengi rupte din copaci și hrănite cu frunze de tulei și de floarea soarelui. Multe nu au supraviețuit.

Amintiri din Odessa

Brusc își amintise că tatăl ei participase la razboiul din Odessa unde s-au dat lupte foarte aprige. Acesta, întors acasă le-a povestit copiilor că era atât de frig încât aveau țurțuri la barbă, mustață si sprâncene.

 "Și îmi povestea cum cădeau alții din cauza frigului, că le înghețau picioarele și mâinile. Și în loc să-i lase acolo, comandantul le dădea ordin să-i ia de mâini și de picioare și să-i arunce în apă, să nu-i vadă careva, fie că erau morți sau nu. Și tata i-o spus 'Domn' comandat, da pune-ți, rogu-vă pă altu', că nu mă pot atinge de ei'. Și îl lăsa în pace, că lui îi era groază ca să nu ajungă el in situația aia."
 Își mai amintește apoi de bucățile de pâine tare ca piatra scoase din traistă de către tatăl său, pentru a le arăta lor cu ce se hrănea pe front. "Nu știu cum or supraviețuit!''

"Ungur?" "Nu ungur!"

 După ce apele s-au mai liniștit, familiile s-au întors la casele lor, schimbați de anii în care au fost refugiați. Cu ochii în lacrimi, bunica îmi spune: "Șapte ani aveam când ne-am întors. Ne-am întors când s-or retras soldații, și rușii și nemții. Până unde or ajuns să se retragă, nu știu. Fiecare-n țara lor. Știu că atâta ne întrebau: 'Ungur?' ' Nu ungur!'. Dacă știam ungurște și spuneam un cuvânt, eram împușcați. Noroc că nu am știut nimic."

 După război, la școală. Dezinteresați și neinformați

 Întorși acasă, copiii au fost trimiși la scoală. Rași în cap deoarece aveau păduchi și erau bolnavi de tot felul de boli. Fetele, de rușine, purtau baticuri pentru a nu-și arăta pierderea podoabei capilare de care odată erau foarte mândre.

 După ce s-au văzut la casele lor parcă au și uitat războiul, ultimii ani de chin prin care au trecut. Al Doilea Război Mondial s-a încheiat în 1945, dar familiile ardelene erau deja din 1944 înapoi la casele lor. Nu au fost informați în legătura cu ultimul an de război din afara granițelor românești. "Cum am aflat că s-o terminat? Că nu erau nemți și nu mai era armată la noi. Nu știu pe unde erau retrași. Ce mă interesa pe mine la vârsta aia?"

 În ultimele luni de război și în cele imediat următoare soldații aliați au descoperit un număr mare de lagăre de concentrare (sau alte metode) prin care un imens număr de minoritari au fost uciși (11 milioane de oameni). Îi povestesc puțin despre Adolf Hitler și americani, dar îmi spune că nu a auzit despre așa ceva și mă ascultă liniștită. De lagărele de pe teritoriul României îmi spune că au aflat și ei. Dar.. "Am mai avut io grijă de ceva? Poate dacă eram mai culți oleacă, poate că ne interesa. Nu mai povesteau nici măcar bătrânii, le părea bine că or scăpat. Atâta știu că după război nu s-o mai făcut grâu, nici roșii, nici castraveți. Era pământul infectat.''

 "Astea-s amintiri din copilărie!" Așa își încheie bunica povestea, cu lacrimi în ochi. M-am simțit mândră, mai târziu în acea seară când mama îmi mărturisi că lor (ei și celor trei surori ale ei), bunica nu le-a povestit nimic despre această perioadă gri a vieții ei. Acum pot să spun că-i apreciez pe cei trecuți prin astfel de greutăți, și la fel ar trebui să facem toți, fără să stăm pe gânduri.

Te înec

Știi ce fac ca să te uit?

 Te înec în tutun, în fum și-n scrum.

 Te înec în alcool și pastile.

 Te înec în trecut și-n amintiri.

 Te înec în asfalt și-n trecători.

 Te înec în cuvinte citite și ascultate.

 Te înec cu tot cu speranțe și vise. 

 Te înec în coșul pieptului meu și sub pleoape.

 Te înec în fericire și zâmbete.

 Te înec în trafic și claxoane.

 Te înec în durere și-n frică,

 Te înec în mine.

 Te înec în alte priviri și-n alte buze.

 Dar de ce-mi ieși mereu la suprafață?

Cum să devii un student excelent

Dorești să obții rezultate bune la examene încă din primul an de studiu? Ei bine, câteva sfaturi oferite de noi s-ar putea să te ajute. Urmărește cu grijă următorii pași pentru a duce lipsa restanțelor:

1. Atenția: - trebuie să fii atent la cursuri, seminarii sau ateliere chiar dacă în unele momente chiar și pereții albi, uitatul pe fereastră sau stilul vestimentar al colegilor devine mai interesant decât activitatea propriu-zisă.

2. Notițe: - scrie citeț pentru a nu te chinui să descifrezi mai târziu ceea ce profesorul ți-a explicat în sala de curs. Notițele trebuie scrise pe caietul cu pricina, și nu pe foile pasate colegilor, în care comentați cu îndârjire bâlbâielile, stilul vestimentar sau atitudinea tuturor din jurul vostru. Iți recomandăm să scrii tot ceea ce s-a predat, pentru ca în pragul sesiunii să nu se trezească 'tocilarii' anului cu tine în pragul ușii, înarmat cu un top de hârtie A4 și pixuri.

3. Învățatul: - după ce ai luat notițele pe care le-am specificat mai sus, este de preferat să te pui cu burta pe carte. Nu, nu la propriu, ci la figurat! Citește și recitește ceea ce ai scris la cursuri, citește în plus, iar în cazul în care ai fost prea ocupat cu... viața ta prea complicată și nu ințelegi, te sfătuim să te adresezi profesorului.

4. Punctualitatea: - de obicei cursurile încep la oră fixă. Trebuie să fii punctual în ceea ce privește sosirea în sala de curs, precum și în  ceea ce privește expedierea temelor, a proiectelor, prezentarea acestora.

5. Stilul de viață: - trebuie să ai un stil de viață sănătos, de aceea te sfătuim să lași seara capul pe pernă la o ora decentă și nu după întoarcerea din ''Bamboo'', ''Shelter'', ''Ring'', sau alte cluburi faimoase. Trebuie să consumi 2 litri de apă în fiecare zi. Da, apă, nu altceva. Se acceptă și băuturile carbogazoase. Sunt recomandate și plimbările prin parc, sau practicarea unui sport (nu fuga de la cursuri).

De ce iubesc România?

Iubesc România pentru că în ea m-am născut, și în ea vreau să mor.

Iubesc România pentru că doar aici mă pot simți 'ca la mama acasă'.

Iubesc România pentru că aici am ales să mă dezvolt, iar copilaria mea iși iubește România ei.

Iubesc România pentru ca are sânge de luptător în 'vene', iar meleagurile încă-i sunt împroșcate cu sudoarea curajoșilor, iar ecourile lor încă se fac auzite.

Iubesc România pentru că aici pot iubi în limba mea.

Iubesc România pentru glasul ei puternic.

Iubesc România pentru că după toate curbele spre stânga s-a ivit o curbă mai luminoasă spre dreapta.

Iubesc România pentru oamenii din ea. 

Iubesc România pentru muntele, marea, câmpia și minunațiile ei.

Iubesc România pentru iarna în care ne aflăm, dar și pentru primăvara, vara și toamna ce vor urma.

Iubesc România pentru memorabilele ''Dacia'', ''Eugenia'' sau ''Turbo''.

Iubesc România pentru poveștile spuse de bunica mea, chiar dacă uneori, în final, ''Fetița cu chibriturile'' era fericită doar pentru a-mi aduce mie un zâmbet pe buze.

Iubesc România pentru cântăreții stradali ai Clujului.

Iubesc România pentru că aici am grăit pentru prima dată, aici am avut parte de prima vânătaie, primele lacrimi, primul râs în hohote, prima iubire, prima dezamăgire, de primele litere scrise sau de primele cărți citite.

Iubesc România pentru bunul simț și căldura ei.

Iubesc România pentru că românii se deșteaptă într-un sfârșit!

Scenario

 - If you don't make a move, I'll do.

 - Like always?

 - Not really.

 - What?

 - I'll move on.

25.06.14

 Gândeam zilele trecute cât de ironic îi să imortalizezi momentele fericite ale unui cuplu. Să fii prins acolo, în mijlocu’ lor. Știu ei ce se ascunde în sufletu’ tău când le vezi fețele fericite, privirile pline de iubire? Dedicațiile, cuvintele și gesturile? Când vezi iubirea? Nu. Zâmbești și apeși butonu’ ăla. Setările (inimi sau…?): 1/200, F2.2, ISO 3200. 647 cadre trase. Pe liber mai îs 1.2k. Cine vrea sa-i înmânez aparatu’? Cine vrea să apese butonu’? Câte cadre? Toate de-i posibil. Toate, te rog. Chiar dacă încadrarea nu-i corectă, am să-i dau un “crop”, am să te învăț ce știu. Învățăm mai multe împreună. Am să mă joc cu balansu’ de alb, de culoare, am să-i dau un efect fain. Am să te-ajut, și ai să mă faci fericită. Dacă vrei. Dacă-ți asumi responsabilitatea, nu-l scăpa din mâini. Nu și tu. Nu ca restu’.

 Cumva, mai vreau să fie. Cumva, urăsc să vreau. Cumva, trec. Și trece. Și nu-mi pasă. Ar trebui? Da. Nu?

 Sarcasm. Ăsta-i al meu. Al meu îi sarcasmu’, ironia, ce o fost și ce-o să fie. Cu tine sau fără tine (e tot una pentru mine -?-). Setările-s făcute gata. Modu-i manual. Se putea altfel? Vreau ca totu’ să fie gândit. Dacă poza nu-i bună, să fie regândit. La perfecțiune. Nimic pe auto. Nimic “la mișto”.

It's 3:57 a.m and this is for you

(4 months ago)
 I can't be that hero that comes at the train station and stops you by catching you in my arms and kissing the hell out of you while it's raining and we're getting soaked and people are looking our way.
 I can't be that hero that comes at your window in the night just to steal a kiss from you, yet.
 I can't be that hero that comes running after you, stops the traffic just to tell you how much I crave your presence.
 I can't be that hero that fights your mother and takes you away,
 I can't be that hero that everybody loves.
 I can't be that hero and my life is not a movie. But at least I can tell you I'm here for you, I'll wait for you, I love you.
 Someday I'll write about us and they'll know that heroes do not need to fly. People will be crying over the chapters like I did. But in the end what they'll do?

10:54 a.m

Eu m-aș îndrăgosti de tine dar nu mai am bani de psiholog.