Orașul din mine

Îmi cade tencuiala de pe suflet.

Simt că mă dezgolesc în fața atâtora,

Că-i las să vadă ce am sub straturi

Sub ani de muncă.

Adevărul e că ascund în mine un oraș.

Cu tot cu primar, cu tot cu cetățeni, 

Cu tot cu oameni ai străzii.

Primarul mi-e mincinos,

Cetățenii-s bețivi notorii,

Oamenii străzii au cele mai luxoase case.

Câteodată mă urc pe cel mai înalt bloc de gânduri

Și privesc apusul, sau răsăritul lor;

Privesc orizontul, cu linia lui

Câteodată brunetă, câteodată roșcată.

De multe ori plouă-n orașul ăsta.

Niște nori urâcioși se aștern asupra lui

Și plouă, și udă cu lacrimi tot.

Îmi place să alerg prin ploaie.

Alerg prin bălți cand e furtună,

Așa-mi clătesc pașii de tine, 

De noi, de ce ar fi putut să fie.

Mai fulgeră din când în când atât de puternic

Încât îmi zgârie cerul

Și lasă să intre raze roșcate.

Închid ochii,

Îi deschid pe furiș

Să nu-mi afecteze privirea.

Mi-e frică să nu orbesc de atâtea

Priviri hoațe.

Seara mă retrag în apartamentul meu

În care mă-ntâmpină un aer solitar.

Și mă simt de parcă-s înghițit de viu.

Cu cât mi-am mai rămas din mine

Îmi scriu ce am de spus, pe pereți,

Ca să nu ți-o spun ție,

Să nu știu apoi că te-am speriat

Și mi-ai trecut de bariere.