Pedeapsă

Te-aș pune la colț, așa jucăuș, să vezi cum e să fii pedepsită

În așa fel încât să nu poți întoarce  ochii-n stânga, ochii-n dreapta.

C-așa m-ai pedepsit, să nu te pot privi.

Știai că de te privesc o să ai o privire-n plus pe tine

Pe care ori n-o mai poți purta, ori n-o mai vrei acolo.

Nu știu ce s-a-ntâmplat de ne-am supărat așa, ca doi copii,

De ce când văd că nu-mi vorbești, mă supăr și-mi arunc mâinile-n sân,

Iar când te văd în alte brațe-mi vine să alerg la mama, să mă plâng.

Ce te-aș mai pedepsi, așa jucăuș, să vezi cum e să te-mbufnezi

Din orice neplăcere cauzată, din orice gesturi defecte.

Ți-aș ține inima-n casă o săptămână-ntreagă, ca pedeapsă,

S-aud după trei zile cum mă rogi să ți-o las la joacă.

Și nu i-aș da voie, să fie pedeapsa parcă mai cruntă,

Să văd cum te uiți urât la mine și-ncepi să-mi urli.

C-așa mi-ai pedepsit inima, să nu se mai joace cu inima ta,

Mi-ai închis-o-ntre patru pereți de carne și ai trimis-o la somn.

Somn amar, somn de amiază, nedorit, obligat.

Dar ce te-aș mai pedepsi, așa jucăuș, copilărește, naiv,

Doar pentru că-mi calci nervii-n vârful picioarelor,

Îi fărmițezi între vârfurile degetelor și-i amesteci cu nebunie,

Ca mai apoi să faci din ei ba castel de sentimente, și-l ridici așa, măreț,

Ba deșert cu piramide, în vârf cu zâmbete, îmbrățișări și sărutări.

Iar la final, așa ca un copil, pe când te-ai săturat de jocul ăsta,

Lovești castelul, îl dărâmi, iar în deșert lași ploaia să intre, de-l inundă,

De-mi inundă răbdarea, gândurile, judecata și voința.