Gara neînțelesului

M-am aflat într-un tren. Așa m-am visat.

M-am visat într-un tren care șchiopăta.

Șchiopăta și se văita, își ținea geamurile-nchise

De nu le puteam deschide. Trăgeam cu toată puterea,

Cu vârfurile degetelor, de-au rămas învinețite și roase,

Trăgeam cu putere pentru o gură de aer proaspătă.

Îmi făceau în contră și-și ținea obloanele închise, 

Înțepenite de vreme, de timp. Doar nici un trecător

Nu încercase să le deschidă, și nici trenul nu se aștepta la asta.

Spun asta de parcă trenul avea suflet. 

Avea suflet, doar scotea fum negru de furie.

De furie că-ncercam să-i aflu destinația.

Nu era scrisă nicăieri, pe nici o plăcuță, în nici un tabel.

Iar controlorul era mut. Avea buzele cusute

Și ochii fixați doar spre mâinile mele.

L-am întrebat încotro, și-mi părea că nici nu m-aude.

M-am uitat la biletul din mâinile mele. Alb. Doar alb.

M-am găsit singură-n compartiment,

Doar o pisică neagră mă mai vizita din oră-n oră.

Afară era pustiu. Mă aflam ba-ntr-o pădure de stejari,

Ba-n mijlocul pustiului, ba în valurile mării,

Iar apa îmi acoperea vârful picioarelor.

După ore de așteptat am intrat în panică.

Fără aer, fără vorbă-n jurul meu, mi-am strâns pumnii.

Am lovit în geamul compartimentului. 

Am lovit într-una ca o nebună, până s-a crăpat.

Am lovit și nu s-a auzit nimic. Nu-mi mai auzeam nici glasul.

Când crăpătura s-a mărit, cineva m-a apucat de umeri

Și m-a lovit în creștetul capului.

M-am trezit pe-un peron murdar, cu un câine lângă mine.

În încercarea de a mă ridica de la pământ am privit cerul.

Era acoperit de gânduri. Mi-am privit brațele, 

Erau tatuate de vorbe nespuse ție. 

Mi-am dat seama c-am fost lăsată-n gara din mine,

La periferia sentimentelor mele.

Am luat câinele în brațe și am plecat spre neînțeles.